Am mai pierdut un an... sau poate doi, trei... Dumnezeu mai ştie câţi. Aceasta ar fi concluzia ce o putem trage, fără a greşi, după recentul „examen” pe care l-au susţinut guvernanţii în faţa „profesorilor” de la FMI. Veniţi fără vreo intenţie de a ne pica, aceştia s-au dovedit îngăduitori, lăsându-ne portiţa închisă către Edenul cu miliarde de euro la care stă gândul arhitecţilor bugetului de la Bucureşti. Altfel spus, ne-au trecut virtual anul, pe credit, deşi noi mai avem restanţe mai multe decât relaţiile dintre politicieni şi Bercea Mondialul. Declaraţiile oficialilor veniţi de peste mări şi ţări au fost oarecum amestecate, trecând de la fatidicul milion de şomeri, ce ar urma să devină realitate în 2010, la bifarea ca „îndeplinită” a ţintei de inflaţie pe care BNR, fără vreo vină, o tot ratează constant de ceva ani. Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, diplomatice, menite să nu tulbure nişte ape şi aşa prea învolburate. Chiar şi aşa, premierul Boc şi alaiul de baroni, pardon – seniori, ce-l înconjoară s-au grăbit să nege potenţiala creştere a ratei şomajului în 2010. Sigur, din cifre s-ar putea să o scoatem la vopsea, aşa cum am tot reuşit de ani de zile – noi calculăm şomaj dar habar nu avem, în mod real, câţi români „prestează peste graniţe”. Nu trebuie să uităm însă faptul că tot din cifre au reuşit şi grecii – să dea Dumnezeu să fie numai ei şi nu întregul arc Mediteranean din Uniunea Europeană – să-şi ascundă gunoaiele sub preş (a se citi supraîndatorarea), iar acum riscă falimentul de ţară!
Dincolo de aceste declaraţii, pentru mine, mesajul ce mi-a rămas întipărit clar în minte a fost cel pe care reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu, l-a transmis la o recentă conferinţă organizată de FinMedia. Dincolo de a fi citat textual, el spune ceva de genul – FMI a fost de acord cu amânarea cu un an a consolidării fiscale a României. Scurt şi concis. Cu alte cuvinte, şansele de a ne mai încadra în parametrii stabiliţi de tratatul de la Maastricht, conform calendarului de convergenţă, au devenit ZERO!
Poate că nici nu-i atât de mare baiul – un an pierdut în plus, faţă de 20 în care reformele s-au făcut mai mult la televizor, aproape că nu mai contează. Ceea ce contează însă, şi ceea ce m-a făcut să spun în deschiderea acestui editorial că s-ar putea ca anii pierduţi să fie mai mulţi e altceva. Nu văd în acest moment politici de stimulare a economiei pentru ieşirea din recesiune şi revenirea pe creştere economică! Mai mult, văd venind dinspre ministerul Finanţelor şi ministerul Muncii doar încercări de supraîmpovărare a celor care mai au curajul să facă afaceri în România! Sigur, motivaţie există – nu avem bani – cheltuim pe salarii jumătate din banii de la FMI şi UE! Ce nu pricep e însă când vom învăţa că e preferabil să iei impozit mai mare pe laptele vacii şi nu pe nutreţul care o hrăneşte şi o face să dea mai mult lapte! Altfel spus, impozitaţi-mi profitul cât vreţi, dar LîSAţI-Mî Sî FAC PROFIT, domnilor guvernanţi! Nu-i de ajuns să păstraţi intacte impozitele principale – eu, ca antreprenor, vreau să ştiu din timp ce trebuie să plătesc pe următorii 4-5 ani! Dările multe şi mici, birocraţia şi instabilitatea fiscală sunt cele care năruiesc afacerile şi propagă evaziunea fiscală cu viteza sunetului!
Singura mea speranţă, izvorâtă cumva şi din statisticile care relevă o reluare a trendului ascendent al inflaţiei, este faptul că economia României se va decupla rapid de influenţa politicului. Pentru că politicul, cel puţin în ultimii ani, ne-a demonstrat cu prisosinţă că nu se pricepe decât la economia propriului buzunar! Iar ceea ce spun e valabil pentru tot eşicherul politic, pentru că, practic, asistăm de 4 sau 5 ani la rotirea cadrelor, şi nimic mai mult!

Singura mea speranţă, izvorâtă cumva şi din statisticile care relevă o reluare a trendului ascendent al inflaţiei, este faptul că economia României se va decupla rapid de influenţa politicului.
Norel MOISE, Senior editor